De veți ajunge la Crama Ostrov urcați scara spre o expoziție cât un ciorchine. Acolo am semnat uvertura la ce ar putea fi într-o zi „Muzeul vinului”, adică, după cum gândesc eu, o instituție atractivă, aducătoare de prestigiu și chiar de profit economic.
Eventual, cereți să vi se aprindă lumina. Refuzați ghidul și câteva clipe priviți ascultându-mi povestea.
Am desfășurat un suport vertical de planșe cu mărturisiri ale studenților în arhitectură de la Universitatea „Spiru Haret”, București (și-au făcut practica în zonă, 2012) compus din fotografii, relevee și sugestii de valorificare a unui patrimoniu scăpat de la topit și demolare. În interior am rânduit semne și simboluri pe cutii de „Vinărie”, și în vitrine de sticlă, fragile ca siluetele unor fecioare.
Aleatoriu și parțial, l-am ales pe Clare Gibson pentru a înțelege „Cum să citim simbolurile” (Ed. Litera, Buc., 2010). Prima vitrină este o cvasi-anatomie a omului: inima (ceasul de buzunar de la Silistra, aluzie la natura tranzitorie a vieții umane, dar și la România Mare, prin tricolor și coroana regală) – plămânii (tava de cupru) – ficatul (găvanul de lemn penru prescuri, cu coarnele berbecului înserate pe toarte).
Apoi, un pocker- vitrine, care se citesc de la stânga la dreapta și de la picioare la cap. Jos, ca la toate vitrinele, fragmente de ceramică romană și străromână, scoici culese de pe plaja cetății bizantine Păcuiul lui Soare, simbol feminin pozitiv universal al nașterii, vieții, învierii, iubirii și norocului, melci fosilizați desprinși din misterioasa Canaraua Fetii, alt simbol al nașterii și învierii, dar și (în creștinism) al comportamentului păcătos. Tot jos, sub cupola unei oale înflorită, un elefant în relief pe o țiglă, poate fi asociat cu înțelepciunea, răbdarea și puterea.
Tipul de vitrină a impus alegerea genului de obiecte etalate, ceramică (la Tertulian, Clement Alexandrinul sau Origen, omul în fața lui Dumnezeu este o „picătură mică dintr-un vas . . . o ulcică în mâna olarului”) : cănițe de rit funerar, din înfloritoarea vreme a împăratului roman Antoninus Pius, sec. II e.n., o cană din sec. III, reconstituită în laborator, o oală de dus mâncarea la câmp, cu semne care amintesc alfabetul runic, urcioare cu țâțână și flori pe pântece, pentru apă și vin, oale mici și mari, pentru lapte, iaurt sau magiun (o minunată oală, cu toarte ca aripi de serafim și brâu alveolar). Cam ce se găsea în gospodăria unui podgorean din Dobrogea.
Între toate acestea plutește naiada, înșănțuită într-o olană, nimfă a izvoarelor, lacurilor și apelor curgătoare, înzestrată cu har profetic și purtătoare a tinereții veșnice. Am sugerat, când ningea peste Dobrogea, chiar un vin rose, „Naiada”.
Există și o secvență, „Casa Veche”, unde, prin fotografii și relevee realizate de studenți, și doar cu câteva unelte, am închipuit lucrarea țăranului, spre care, dintr-un tablou, privește o femeie care își împarte starea de a fi între fericire și uitare.
Unicat exclusiv metrologic: astrolabul, instrument cu care se măsura poziția aștrilor și unghiurilor de deasupra liniei orizontului, folosit încă din veacul al VI-lea în navigație și agricultură.
O coloană de calcar (sfeșnic de biserică, mi-a spus cuviosul Andrei, Starețul Mănăstirii Dervent) din veacul XIX, cu „pomul vieții”, impune o mitologie: 24 de registre, pe jumătate fac 12, adică numărul fructelor pomului din grădina Raiului, sau plantația de vie a celor 12 Apostoli, ca în scrierea apocrifă, Înălțarea lui Isaia /IV, 3/.
Spre un colț, o vitrină cu clopote: „Timpul liturgic”. „În vremea aceea”, dobrogenii au fost mari crescători de animale, și animalele purtau la gât clopote. Copiii mergeau cu clopoței la colindat. Propoziții care se învățau la școală.
Se crede că episcopul Paulin de Nola (353-431), prietenul foarte bun al „scitului” Niceta de Remesiana (cărturar de marcă din epoca patristică, misionar și autor al celebrului imn creștin „Te Deum laudamus”), a fost cel care a introdus folosirea clopotelor în biserica creștină. Sfântul Paulin i-ar fi apărut într-un vis un câmp cu flori, de unde venea un sunet plăcut. Și-a spus lucrătorilor să toarne clopote de forma florii (narcisă).
Timpul liturgic, timpul sfințit, începe cu seara și se termină dimineața. Ziua este împărțită în Ceasuri, iar prima zi este duminica, ziua Domnului cea sfântă.„Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”. (Matei, 28, 20).
Două ștergare din borangic, alese cu flori și viță de vie, împart timpul din spațiul expozițional și-i imprimă adiere.
Spre alt colț, o vitrină cu un discurs insolit despre Naștere (geneză): ouă încondeiate cu vechi motive și simboluri (rarița, floarea viței, calea rătăcită ș.a.) pe suporți de ceramică romană și scoici, vorbesc de nașterea unui popor și împăcarea lui cu natura.
„Barba lui Dumnezeu”, crucea și cununile, împletituri tradiționale din spice de grâu, născute după Sânziene, echilibrează registrele de exprimare ale semnelor și simbolurilor care compun firea spațiului expozițional.
Singur pe un perete alb, un plantator (sedilă) își ține deschis brațele. E Vierul, Atotputernicul, fără voia căruia nu va rodi niciodată. La 12 pași de El, Euharistia este închipuită de trei unelte-simboluri: pistornicul, cu IHNIKA, panacopul din lemn cioplit cu găvane pentru 5 pâini (minunea primei înmulțiri) și corâta,
albia din stejar în care strugurii încă se zdrobesc cu picioarele.
Între ferestre, luminată de o lampă cu gaz și oglindă, o pianină așteaptă o cină cu o posibilă simfonie „VitiS VitiferA”.
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov
